tu dihava strahoma in si želiva samo ozke
zamračene prostore, nihče
ne ve, zakaj
najine odprte oči
buljijo v račune, načrte, znake,
velike kose surovega mesa
pomiriva se samo takrat, ko se veliki smejijo,
ko se narobe obujeva ali ko nama iz ust zleti hrana,
tu vse to počnemo že od majhnega
kot v ograjici, kot v kovinski čipki
Če gledaš Bukarešto pri modrikasti svetlobi sončnega zahoda,
je podobna mrtvi podgani,
kje so naši heroji, veliki možje iz preteklosti,
tisti iz superprodukcije, iz zlatih knjig,
nimam takšne sreče kot kitajec, ginsberg, lenin, ki so jih,
blokirali na hodnikih vzhodnjaške železniške postaje,
igrivi kot bogovi med drogiranci in prodajalkami vozovnic,
kako grozljiv je potemtakem lahko time magazine?
kako grozljiva je sedanja zastrupitev?
Pri surovi svetlobi je vse kot film za pedofile,
kje je najina-duša kot ptica,
kje najino popolno zdravje,
kje najin popolni kraval,
kje so ekstatične vibracije,
kje je marihuana in kje sanje,
delirij in nesreča iz majhnih, prepotenih sob,
upor, ki je zastarel kot film o kmetih.
Moj žalostni jaz plete pulover iz dolgih las jaza iz šestdesetih,
moj žalostni jaz noče biti s klapo,
moj žalostni jaz se potaplja v polje z vranami, rdečimi kot zastave, ki jih niso videli,
ali pa so jih videli in so rekli, da so jagode.
Moj žalostni jaz otipava stene sobe, v kateri se nahajam,
in občuti nekaj podobnega električnemu toku.
Oh, kako sva propadla v zadnjih nekaj letih, a še tega ne moreva natančno reči,
ne da bi naju bilo vsaj malo sram.
Roka nama drhti že na kljuki in sploh nočeva vedeti,
kaj sledi.
Ko zvečer pijeva, ponoči ne moreva spati,
televizor je še vedno prižgan,
programa je že zdavnaj konec.
Moj žalostni jaz liže ekran kot v videospotu
in za trenutek je bolj gotov vase,
na mrežnici se mešajo barve, na mrežnici se mešajo žice
kot v ograjici,
kot v kovinski čipki.
Ničesar več nočem od tega hrupa,
nič več nočem čakati na kdo ve kaj,
nočem živeti trideset let,
tu pa sploh nočem več živeti,
hočem pornografijo in higieno
sredi nuklearne puščave.
Hočem denar in halucinogene samolepilne sličice,
hočem bencinsko črpalko ali bar tihotapcev.
Hočem, da umrejo cvt, gc in db,
prav toliko kot sem si nekoč želela, da bi imela kasetofon.
Pravzaprav hočem denar.
In hočem denar. In hočem denar.
Počasi se soba polni z vodo.
Kmalu postane živa mlaka.
Počasi se moj žalostni jaz vleče proti ekranu
in se tam ugnezdi kot v živi luknji.
Med lučkami in žicami kot v živi luknji,
in se tam odpre bolj žalostno od pokopališča za slone,
bolj žalostno od zoglenelega ogrodja lokomotive
kot mačja prsna kost na rdeči ilovici na soncu.
Počasi se roke združijo. Noč se dviga v zrak
kot ogromna mesojeda žlica.
Na vzhodu je vse v redu,
na zahodu je vse v redu,
v moji levi roki je vse redu,
v moji desni roki je vse redu,
Moj žalostni jaz vidi, da je vse v redu,
da je smrt v bistvu pokvarjen stroj,
ki so ga odvrgli na pokopališče strojev,
in da je življenje tudi pokvarjen stroj,
ki so ga odvrgli na pokopališče strojev.
Bukarešta se odpira kot velika sifilitična roža,
vem, da nič, nič ne more ustaviti razdejanja
moje razcapane triindvajsetletne pameti,
ne svetost Tangerja, ne narkoza in ne metulji,
ki tavajo po klavnicah in plašijo delavce.
Nič od vsega tega,
ne dresura, ne cerkve in ne spolni ud mesta,
ki posiljuje noč,
nič,
samo mir utopljenega psa,
ki se spušča po reki, v soncu
Iz romunščine prevedel Aleš Mustar
aici respirăm cu frică şi ne dorim doar locuri strîmte
întunecoase nimeni
nu ştie de ce
ochii noştri deschişi
fixează chitanţe, planuri, semnale
bucăţi mari de carne crudă
ne liniştim doar cînd cei mari rîd
atunci cînd ne încălţăm greşit sau cînd ne scapă mîncarea
aici toţi facem asta de mici
ca într-un gărduleţ, ca într-o dantelă metalică
Privit în lumina vînătă a asfinţitului Bucureştiul pare
un şobolan mort
unde sînt eroii noştri, marii bărbaţi ai trecutului
cei din superproducţii, din cărţile de aur
n-am norocul unui chinez, ginsberg şi lenin
blocaţi pe culoarele unei gări estice, jucăuşi precum zeii
între drogaţi şi vînzătoarele de bilete
cît de sinistru putea fi atunci time magazine?
cît de sinistră intoxicarea de acum?
În lumina crudă totul pare un film pentru pedofili
unde e sufletul-nostru ca o pasăre
unde e sănătatea noastră perfectă
gălăgia noastră perfectă
unde sînt extaticele vibraţii
unde e marijuana şi visele
delirul şi nenorocul din camere mici, asudate
revolta învechită ca un film cu ţărani
Sinele meu trist croşetează un pulover
din părul lung al sinelui aniloe şaizeci
sinele meu trist nu vrea să fie cu gaşca
Sinele meu trist se scufundă în cîmpul lui cu ciori
roşii ca steagurile pe care ei nu le-au văzut
sau le-au văzut şi au zis că sînt căpşuni.
Sinele meu trist pipăie pereţii camerei în care stau
Şi simte ceva ca un curent electric.
Oh, am decăzut în cîţiva ani şi nici asta nu putem spune
cu exactitate şi fără să ne fie puţin ruşine.
Mîna ne tremură deja pe clanţă şi ce va fi mai încolo
asta chiar că nu vrem să ştim.
Cînd bem seara noaptea nu putem dormi
televizorul merge în continuare
programul s-a terminat de mult
Sinele meu trist linge ecranul ca într-un videoclip
şi o clipă se simte mai sigur pe sine
culorile se amestecă pe retină sîrmele se amestecă pe retină
ca într-un gărduleţ
ca într-o dantelă metalică.
Nu mai vreau nimic din gălăgia asta
Nu vreau nici să mai aştept nu ştiu ce
nu vreau să trăiesc treizeci de ani
iar aici nu mai prea vreau să trăiesc deloc
vreau pornografie şi igienă
în mijlocul unui deşert nuclear.
Şi vreau bani şi abţibilduri lisergice
Vreau o benzinărie în cîmp sau un bar de contrabandişti.
Vreau să moară cvt şi gc şi db
La fel de mult cum voiam cîndva casetofon.
Vreau de fapt bani.
Şi vreau bani. Şi vreau bani.
Încet camera se umple cu apă.
Încet ea devine o mlaştină vie.
Încet sinele meu trist se tîrăşte spre ecran
Şi se cuibăreşte acolo ca într-o gaură vie.
Între lămpi şi circuite ca într-o gaură vie.
Se deschide acolo mai trist ca un cimitir de elefanţi
Mai trist ca un schelet de locomotivă carbonizată
ca un stern de pisică pe argila roşie, în soare.
Încet mîinile se adună. Noaptea ne ridică
în aer ca o lingură imensă, carnivoră.
În est totul e bine
în vest totul e bine
în mîna mea stîngă totul e bine
în mîna mea dreaptă totul e bine
Sinele meu trist vede că totul e bine
Că moartea e de fapt o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini
Şi că viaţa e şi ea o maşină stricată
aruncată la cimitirul de maşini
Bucureştiul se deschide ca o uriaşă floare sifilitică
şi ştiu că nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul
zdrenţelor minţii mele de douăzeci şi trei de ani
Nu sfinţenia Tangerului, nici narcoza, nici fluturii
orbecăind prin abatoare, îngrozind lucrătorii.
Nimic din toate acestea
nici dresajul, nici bisericuţele, nici sexul oraşului
violînd noaptea
nimic
doar liniştea unui cîine înecat
plutind în jos pe rîu, în soare
